Nascut la Ferrara (29 septembrie, 1912), Michelangelo Antonioni, pregatit in economie si comert, a fost mai intai critic de film si ziarist, publicand la "Corriere padano", "Cinema" (seria veche) si "Bianco e nero", una dintre cele mai valoroase reviste de teoria, critica si istoria artei cinematografice din lume. Stabilit la Roma, si-a continuat activitatea in aceste doua domenii. Tot aici a debutat in cinematografie ca si colaborator al lui Roberto Rossellini (cel mai important reprezentant al "neorealismului italian"), la filmul "S-a intors un pilot" (1942). A mai colaborat la filmul neterminat al lui Luchino Visconti, "Procesul M. Tarnowska", la "Vanatoarea tragica" (1947) a lui Giuseppe de Santis si la "Seicul alb" (1952) al lui Fellini. In Franta (1943) este coregizor al lui Marcel Carne la filmul "Trubadurii diavolului", precizeaza criticul Mircea Dumitrescu.
Acelasi an '43 ii aduce debutul individual, cu scurt-metrajul "Oamenii Padului". Pana in 1950, mai face inca sapte filme din aceasta categorie. Primul sau lungmetraj este "Cronica unei iubiri" (1950) "prin care isi arata interesul pentru literatura interbelica si pentru neorealism, film din care se desprind si alte patru trasaturi ale poeticii sale: constructia fals politista, structura antidramatica, pasiunile violente si sentimentul culpabilitatii", adauga Dumitrescu. Dupa cateva filme - "Infrantii (1952)", film interzis in Franta, al doilea dintr-o trilogie neterminata, "Doamna fara camelii" (1953) si "Dragoste in oras" (1953) -, in 1955, realizeaza "Prietenele" (Leul de Aur, Venetia, 1957), care se remarca pentru surprinderea psihologiei femeii, individual si in grup. In 1957, face "Strigatul" in care atinge culmea preciziei. Filmul incheie prima perioada, de formula traditionala.
Urmeaza trilogia culpabilitatii, continua Mircea Dumitrescu in portretul pe care-l face marelui regizor: "Aventura" (1960) - Premiul special al juriului, Cannes; "Noaptea" (1961) - Ursul de aur, Berlin si "Eclipsa" (1962) - Premiul special al juriului, Cannes, apogeul creatiei sale.
Suflet de femeie
Subtila, discreta, profunda este sondarea sufletului femeii, a psihologiei acesteia. In acest sens, Michelangelo Antonioni, alaturi de Ingmar Bergman sau Andrei Tarkovski, ramane un caz de exceptie. El insusi marturisea: "am fost educat de femei, am crescut in mijlocul lor".
Primul sau color, "Desertul rosu" (1964) - Leul de Aur, Venetia - este un film despre alienare care continua sensurile si semnificatiile "trilogiei incomunicabilitatii". Dupa scheciurile din "Cele trei fete" (1965), a urmat o noua capodopera, "Blow Up" (1966) - Marele Premiu, Cannes, 1967 -, cel dintai film al lui Antonioni realizat in strainatate (Marea Britanie) si o prima tentativa de infaptuire a unor sinteze artistice, culturale, spirituale, sufletesti.
In 1972, se apleaca peste spatiul asiatic, realizand un documentar de lungmetraj, "Chung-Kuo" (China), odata cu care preocuparea sa initiala pentru "document" capata o noua dimensiune.
O alta noutate este si "Secretul de la Oberwald" (1980), un film turnat in sistem video, pentru televiziune. Desi nu este unul dintre cele mai bune, realizat dupa melodrama lui Jean Cocteau "Vulturul cu doua capete", in acest film apare pentru ultima data actrita sa preferata, Monica Vitti, intr-o ipostaza a "eternului feminin". In 1982, se preconiza sa turneze ultimul film, "Identificarea unei femei". Aceasta revenire in tara natala pentru ceea ce se preconiza a fi ultimul film, simboliza atunci un fel de "intoarcere a fiului risipitor".
Dorinta de a crea, mai puternica decat boala
Pe 19 decembrie 1985, un consiliu al medicilor constata ca Antonioni a suferit un grav accident vascular, urmarea fiind afazia si paralizia. Bratul drept i-a ramas definitiv inert, regizorul pierzandu-si si capacitatea de a vorbi. Dupa zece ani de lupta incrancenata cu boala, secondat de sotia sa Enrica (cu 43 de ani mai tanara), Antonioni revine pe platourile de filmare. In 1995, impreuna cu regizorul Wim Wenders, regizeaza "Dincolo de nori", tulburator sub toate aspectele. Acelasi an ii mai aduce un Oscar, de aceasta data onorific, pentru intreaga activitate.
Dupa aproape un alt deceniu, in 2004, Antonioni se afla din nou pe platourile de filmare din Italia, pentru a turna "Il Fillo pericoloso delle cose", dupa o poveste proprie.
Regizor, scriitor si pictor
Autor al unui volum, "Rien que des mensonges" (1991), al unui film neterminat ("Vesmantul gol"), dar si al unui videoclip de patru minute pentru muzica rock (1984) folosind trei camere de luat vederi si toate "trucurile" posibile, Antonioni era pasionat si de pictura. Pentru ca, spune cineastul, "toate aceste activitati sunt studii asupra modului in care observam". (L.D.)
