La care se raporteaza cinematografia romana postbelica. Ca e de bine sau de rau, tot la Sergiu Nicolaescu ne referim. Asta e, aici in Romania, unde Savel Stiopul a avut locul lui. A facut ce putut si a trait cum i-a fost dat. Nici bine, nici rau, frumos. Nu e putin lucru. L-au iubit prietenii, l-au admirat nu putine femei frumoase. Comunism, necomunism, asa i-a fost scris. Lui Savel Stiopul, nascut dintr-un fruntas al Marii Uniri si o farmacista armeanca din Focsani de care a fost unit o viata intreaga. Nu a facut caz de armenitatea lui, pe care a dus-o cu orgoliu si discreta mandrie, nu a facut caz nici de ardelenitatea lui, de om muncitor si tenace. Filme, filme, filme. Si prieteni, si filmele altora, si niscaiva carti, citite sau chiar scrise de el - un fragment despre Focsanii mamei si ai copilariei lui ramane chiar o mica bijuterie epica - si anii au trecut, cateva calatorii, miresmele Cannes-ului pe care l-a obtinut abia acum Cristian Mungiu, ca sa razbune cumva destinul tuturor cineastilor romani nascuti prea devreme. Cine decide ce, cine si cand?
Si gata. Intr-o zi insorita de toamna peste 100 de prieteni, colegi de breasla l-au condus pe Savel Stiopul spre eternitatea care ne amageste cu sansa ei de a repara nedreptatile vietii. Dintre cei prezenti la Cimitirul Armenesc trei erau chiar armeni: preotul, Savel Stiopul si cel care semneaza aceste randuri. Restul, oameni de film, nume sonore sau doar prieteni si colegi de scoala, o zi frumoasa ca un om sa treaca peste anotimpurile vietii cu un suras pe buze. Asa cum a si trait. Savel Stiopul. Regizor de film. 1926-2007. Asta e tot.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
