Anda Onesa de acum: 'Asta sunt eu, altfel aş fi altcineva'

România via e_mail America. Un interviu realizat în decurs de mai bine de o lună. Anda a vrut un răgaz: "mă întrebi lucruri serioase şi, probabil, răspunsurile mele vor jena câteva persoane, aşa că trebuie să mă gândesc dacă să pun tunurile sau numai mitralierele în poziţie de tragere". A pus tunurile… Actriţa Anda Onesa a părăsit România acum aproape 16 ani. Trăieşte în America, are un soţ (pe Arnold), un copil de 9 ani (pe pistruiata Clio) şi un căţel de trei ani (pe Oreo). "America este un loc unde am învăţat adevăratul înţeles al vorbelor lui Isus Cristos: să arunce cu piatra cel ce n-a păcătuit niciodată!". Locuieşte pe malul Hudsonului (unul din cele mai mari fluvii din America). "Am creat acolo un paradis (mie mi-a trebuit 8 ani, cineva a creat lumea în 6 zile numai- m-am tot gândit să-L întreb secretul dar…mai aştept să mi se reveleze)". A fost profesoară de istorie Americană, acum e real estate agent şi specialist în BTB Feng Shui. Soţul ei este unul dintre cei mai recunoscuţi specialişti din lume în antichităţi Hinduiste şi Buddhiste. De la americani a învăţat toleranţa şi să nu judece pe nimeni. A învăţat faptul că munca voluntară înnobilează sufletul şi ajută comunitatea. De la ea, americanii au învăţat "ceva istorie, bucătărie românească, politică, abilitatea de a citi printre rânduri". Securiştii au fost şi pe urmele ei Jurnalul Naţional: De ce ai plecat din România? Anda Onesa: Nimeni dintre jurnaliştii care m-au intervievat nu m-a întrebat DE CE am plecat. O să-ţi răspund sincer şi pentru prima dată o să dezvălui faptele care m-au făcut să plec din ţară (niciodată nu mi-am dorit să plec, nici măcar pe vremea lui Ceauşescu). Şi ca să înţelegi de ce am plecat, trebuie să o iau cu povestea înnainte de 1991 (anul când am plecat din România). Trebuie să mă întorc la anii grei sub Ceauşescu. Am început să am "probleme" cu securitatea din liceu, din momentul în care m-am întors din Polonia, unde Solidarnii începuse lupta în Gdansk. Securistul din Pucioasa a crezut de cuviinţă să mă ţină într-o zi 3 ore în beciul clădirii şi să mă înnebunească cu întrebări despre Polonia şi despre vecinii mei, Adventiştii. Ei, eram eu tânără dar nu proastă. Mi-a dat drumul că nu a avut loc de întors cu mine. Dumnezeu ştie ce a raportat (tare aş vrea să-mi văd dosarul). Următoarea perioadă în care am avut de-a face cu cretinatatea sistemului a fost Alexandria, oraşul unde am stat vreo 5 ani după absolvirea Facultăţii de Filosofie în 1983. Acolo am întâlnit oameni de excepţie, care m-au ajutat şi m-au susţinut (chiar împotriva securităţii locale). Cred că pentru biroul local eu eram un "premiu" că altfel nu pot să-mi explic ce dracu au avut cu mine (în afară de gura mea slobodă şi de faptul că îmi exprimam deschis opiniile despre acţiunile lui Ceauşescu). Faptul că au încercat să-mi bage pe cineva în pat (din fericire ofiţerul respectiv a fost un prost actor), ştiind că eram acolo cu soţul meu, mi se pare de-a dreptul ridicol. Ce-a urmat? Lucrurile s-au agravat în iarna lui 84/85 când Alexandria a fost răscolită de o mică "revoluţie". Cineva a scris "JOS CEAUŞESCU" pe trotuar, şi clădiri. Am ştiut cine a scris şi l-am susţinut şi protejat. Anul acela m-a convins că trebuie să fac ceva. În sfârşit ocazia a venit în vara lui 1988. M-am mutat în Bucureşti (cu ajutorul unui şef în partid pe care şi acum îl respect) şi profesorul Ruset (care a fost "sinucis" in iunie 1989) din Pucioasa. M-a adus în Alianţa România a lui Mihai Băcanu. Bineînteles că am avut turnători şi cei care au organizat au fost arestaţi în ianuarie, iar eu…Oricum din 1986 nu am mai fost invitată la Televiziune (am realizat un eseu, împreună cu Timi Ursu, din poeziile Anei Blandiana), după ce am refuzat să spun poieziile patriotice ca să spăl păcatul de a recita din Ana Blandiana, şi în 1989 am fost scoasă din 3 filme de domnul Dulea pe diferite motive. Accidentul neaccidental În aprilie 1989, cineva a vrut să mă "accidenteze" cu maşina în Piaţa Rosetti, în Bucureşti. M-a salvat un cuplu care a urlat cât i-a ţinut gura "asasinilor, criminalilor". Ei au văzut maşina care m-a urmărit şi care a accelerat când eu treceam strada. Maşina a oprit şi patru bărbaţi s-au dat jos dar…oamenii aceia au ţipat aşa de tare că s-au adunat câţiva trecători care m-au recunoscut şi cred că asta i-a făcut pe cei 4 să plece în trombă. Apropo, am încercat să dau de maşină, după Revoluţie (am reţinut marca, numărul şi culoarea) şi mi s-a spus că maşina aia n-a existat. Am fost aşa de şocată că nu am putut să mulţumesc celor doi care mi-au salvat viaţa (le mulţumesc acum!!!). Au urmat luni de urmărire la vedere şi pe 21 Decembrie, vecina mea Salvina a venit acasă spunându-mi că "a început " şi în Bucureşti (noi ascultam Europa Libera la ea acasă). Am vrut să plec la Universitate imediat dar…ea şi soţul ei m-au încuiat în casă. Au zis că ştiu că sunt nebună şi o să dau de naiba la Universitate. Noaptea aceea am fost ca un leu în cuscă. Pe la 5 dimineaţa, cred, am bătut cu ciocanul în calorifere şi au venit vecinii. Am ieşit în stradă decişi să mergem la Universitate. (…) La tribunalul Militar, am văzut ofiţeri la fereastră făcându-şi semnul crucii! Am avut cu noi şi cupluri de tineri cu copii în cărucior. Noi nu ştiam că armata a avut ordin să intre în cazarmă. Am crezut că vor trage în noi. Când am vazut tancurile venind spre noi la Sala Palatului, am zis că trebuie să ne facem rugăciunea de adio. I-am rugat pe cei cu copii mici să intre în curţi,- de dragul lor. Am strâns rândurile, ne-am luat de mâini şi am aşteptat în linişte să vină tancurile peste noi. Nu pot să-ţi spun ce sentiment am avut când am văzut aproape 5.000 de oameni decişi să stea pe loc şi să moară numai ca să nu mai trăiască sub Ceauşescu şi acoliţii lui (care de fapt au creat monstrul). Când tancurile au ajuns la vreo 50 de metri, soldaţii au început să ne facă semen cu mâinile şi câţiva au avut flori. Cu un urlet de jivinã înfometatã Ai trăit din plin toate evenimentele acelea… Da…Calea fiind deschisă, cu un urlet de jivingă înfometată am pornit să alergăm la CC. L-am văzut pe Ceauşescu încercând să ne vobească şi elicopterul plecând. M-am uitat după pietre, după ceva să arunc dupa el - nimic. Pe la 2 după amiaza, cred (cine mai ţine minte) am ajuns la Televiziune, am format, împreună cu alţi 10 entuziaşti nebuni, o echipă de "interveneţie". Eu luam "ordinele" de la Sergiu Nicolaescu (care era în televiziune) şi pe urmă mergeam la casele pe care el ni le indica să căutam arme sau staţii de radio emisie. N-am găsit nici unele nici altele. Unii locatari ne-au primit cu bucurie alţii…cam deranjaţi. "Eu am fost gata sã mor, şi tot comuniştii au luat puterea" Pe la 10 am intrat in curtea televiziunii, şi la 11 au început tragerile; eu am văzut cu ochii mei Golanţe venind de vis a vis. Ne-am refugiat în clădirea studiourilor şi am ajuns la centrala telephonică. Practic, am auzit toate mesajele care s-au transmis în noaptea aceea la televiziune (eu am fost, împreuna cu centralistele, responsabilă pentru transmiterea mesajelor la studioul care emitea Revoluţia în direct). Ce am auzit şi văzut în noaptea aceea este o altă poveste. Am ajuns acasă pe 25 decembrie (din 22). Vecinii mei mă dăduseră dispărută (nu mi-am luat carnet de revoluţionar, din scârbă, văzând cine a intrat în rândurile "revoluţionarilor" după revoluţie). De ce povestesc toate aceste lucruri? Ca să întelegi ce speranţe uriaşe am avut că o să începem o ţară nouă, de la zero, şi o să o facem bine. Nu pot să-ti spun ce jale m-a cuprins când mi-am dat seama că am fost pionii unei farse. Eu am fost gata să mor şi tot comuniştii au luat puterea. Ce s-a întâmplat cu cariera ta? În februarie sau martie, nu mai ţin minte, Mihai Tatulici m-a luat la "Veniţi Cu Noi Pe Programul 2". A fost o experienţă extraordinară! Ca orice început, eram cu toţii extrem de entuziaşti şi gata pentru sacrificii mari (emisiune grea de tot, în premieră, fără tehnologia adecvată, multe ore pe zi, fără prea multă viaţă privată). Luna de miere nu a durat mult. Eu am încercat să educ românii în ceea ce priveşte procesul politic (să nu uitam că eu am absolvit facultatea de Filosofie şi nu cea de tumbe), să-i avertizez de cursa în care erau atraşi. Sigur că asta nu a plăcut şi nici faptul că devenisem prea populară. Relaţia mea cu Tatulici s-a stricat de tot. El m-a sabotat cât a putut. (…) M-a scos de pe post, mi-a luat din salariu etc. (…) Ca să nu mai lungesc pelteaua, am cerut să fiu mutată de la Tatulici, şi am ajuns la Calendarul zilei (după lupte şi interveneţii). Răzvan Teodorescu mi-a spus că sunt una dintre favoritele lui şi că am talent şi că el vrea să mă mute la Ştiri («ce să fac la ştiri domnule Teodorescu!? Eu sunt un spirit liber şi creative»). Pe tot acest fond de dezgust şi lehamite, l-am întâlnit pe Daniel, care locuia la New York. Ei, m-am îndrăgostit ca o puştoaică şi am plecat în 10 zile la el fără măcar să mă gândesc că nu ştiam engleza. Cam asta despre plecarea mea acum aproape 16 ani. Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut, când ai ajuns în America? Primul lucru, la aeroport, l-am luat în braţe pe Daniel şi am crezut că el era răspunsul la problemele mele. Al doilea lucru: am fost dezamăgită de cât de murdar şi urât era New Yorkul atunci (de atunci Giuliani l-a curăţat şi modernizat). Cum au fost începuturile acolo? A fost greu…Cred că eu am aşteptat prea mult de la Daniel, şi el n-a înteles prin ce criză treceam eu. A trebuit să învăţ engelza într-un tempo foarte alert (noroc că sunt talentată la limbi străine) şi într-un an şi jumătate am devenit profesoară de istorie Americană. A ţinut 2 ani, după care mi-am dat demisia (în Romania mi-am adorat elevii şi am simţit că le-am marcat într-un fel existenţa. În New York, m-am văzut neputincioasă să-mi ajut elevii şi am dat peste un sistem extrem de antidemocratic şi corupt). Ce îţi lipseşte cel mai mult? Mami, tati, Răzvan - fratele meu – şi de câtva timp şi cumnata mea care este nemaipomenită. Mai greu o să fie când o să se nască nepoţica mea şi n-am să pot să fiu parte din viaţa ei prea mult. Ce crezi că este mai important în viatţă: locul unde trăieşti sau alături de cine trăieşti? Asta este o întrebare foarte frumoasă şi foarte grea. Cred că, la urma urmei, alături de cine trăieşti. Cum ai descrie locul care te-a adoptat? Ar trebui să scriu un tratat. În câteva cuvinte: America este un loc unde am învăţat adevăratul înţeles al vorbelor lui Isus Cristos: să arunce cu piatra cel ce n-a păcătuit niciodată!