Negustor de arta, memorialist, sustinator si apropiat al unor dintre cei mai importanti pictori ai vremii - Paul Cezanne, Pierre-Auguste Renoir, Pablo Picasso, Georges Rouault, Paul Gauguin - Ambroise Vollard (1866-1939) a fost una dintre figurile marcante din istoria artei franceze si europene a secolului trecut. Unul dintre putinii admiratori neconditionati ai unor artisti precum Van Gogh sau Rousseau "Vamesul" intr-o perioada in care publicul larg si criticii ii respingeau, Vollard a fost si organizatorul unor expozitii ambitioase precum prima manifestare de gen dedicata lui Cezanne, pentru care negustorul nu a ezitat sa cumpere peste 140 de panze ale acestuia. In 1937, cu putina vreme inaintea mortii, Vollard publica volumul autobiografic "Amintirile unui negustor de tablouri", o colectie de scene, anecdote, amintiri si momente petrecute alaturi de unii dintre cei mai mari pictori, sculptori si gravori ai vremii. Iar impresionistii, pe care cei mai multi refuzau sa ii cumpere pentru doar cateva zeci sau sute de franci iar Vollard ii sustinea, sunt astazi unii dintre cei mai cautati si bine vanduti.
Portretul lui Ambroise Vollard realizat de Pierre-Auguste Renoir in 1908
In autobiografia sa Ambroise Vollard isi aminteste cum intr-o zi a descoperit un tablou nu foarte reusit, un peisaj de iarna semnat de un anume "Montillard sau cam asa ceva", pe care si-a dorit sa il cumpere mai mult pentru rama eleganta, scumpa, decat pentru opera in sine. Numele nu ii spunea nimic, dar afland ca artistul ar fi fost apropiat de Cezanne si Pissarro, de la care foarte probabil sa fi pastrat unele panze, Vollard incepe sa il caute. Il va gasi destul de repede, un batran ce mai picta din cand in cand si spera sa gaseasca un cumparator generos pentru mica sa colectie. Poate ca nu avea prea multe tablouri de la pictorii pe care ii cunoscuse candva dar negustorul de arta isi da repede seama ca sunt valoroase, mai ales ca printre ele se numara lucrari de Cezanne sau Pissarro. Asa ca accepta imediat sa dea 1200 de franci pentru vreo zece panze, socotind ca va castiga mult mai mult cu putin noroc. Era un pret decent, poate putin prea mic, dar pictorul se bucura sa gaseasca pe cineva care sa le ia pe toate si sa ii dea suma ceruta.
Doar ca acest Montillard era incantat ca a vandut tablourile mai bine decat erau evaluate in ultima cota. Ultima cota? Desi cumparase si vanduse destule tablouri si ii cunostea personal pe multi pictori Vollard nu mai auzise pana atunci de o astfel de cota. Mai mult, Montillard i-a prezentat chiar un petic de hartie tiparita, ca un supliment de ziar, purtand titlul "Cota impresionistilor". Sisley si Vignon nu se vindeau deloc, Renoir si Cezanne erau in scadere, Monet se vindea bine. Daca era real un astfel de document era aur curat pentru un negustor de arta, doar ca Montillard refuza sa spuna exact de la cine il are, iar Vollard pleaca nedumerit.
Abia dupa ceva vreme va afla intamplator adevarul. Batranul avea un cunoscut, ziarist, care stiind ce comoara se afla in posesia fostului pictor isi dorea sa o obtina la un pret cat mai scazut. Asa ca mai bine de cinci ani ii aducea periodic noi editii ale "Cotei impresionistilor", in care acestia erau tot in scadere, si rareori vreunul vindea la un pret modest. Planul era ca la un moment dat batranul sa vanda totul, speriat ca va ramane fara nimic, iar ziaristul fara scrupule sa puna mana pe o colectie ce ar fi valorat poate de zeci de ori mai mult. Hazardul a facut ca Vollard sa fie castigatorul. Ziaristul s-a plans multa vreme prin cafenele ca un personaj necinstit i-a jefuit prietenul, cumparand la un pret mizer tablouri de Cezanne sau Pissarro.
Foto: wikipedia.org
