Alphonse de Lamartine s-a nascut la Macon pe 21 octombrie 1790, provenind dintr-o familie de aristocrati, catolici foarte credinciosi. Familia Lamartine se muta din 1797 la Paris, unde cumpara o proprietate pe care poetul o va pastra pana in 1860. Dupa ce si-a petrecut copilaria la Milly, Lamartine calatoreste in Italia, petrecand o lunga perioada la Neapole.
In 1812 devine primar al localitatii Macon, functie la care renunta in 1814, cand se angajeaza in serviciul regelui Ludovic XVIII. In aceasta perioada incepe sa scrie poezie, iar primul sau volum, "Les Meditations poetiques", publicat in 1820, se bucura de un succes extraordinar, fiind prima creatie literara reprezentanta a romantismului in literatura franceza. In acelasi an se casatoreste cu Marianne-Elisa Birch, iar cuplul pleaca in Italia, unde Lamartine fusese numit atasat al ambasadei franceze. In 1829 este ales membru al Academiei Franceze, pe data de 5 noiembrie. Pe 16 noiembrie triumful ii este intunecat de pierderea mamei.
Temele religioase au jucat un rol major in poezia lui Lamartine, ceea ce se poate vedea mai ales in "Harmonies poetiques et religieuses", publicate in 1830, unele dintre compozitiile sale fiind transpuse pe muzica de Franz Liszt. La alegerile din 1831 candideaza pentru un mandat de deputat, dar esecul este total.
In 1837 obtine in sfarsit un mandat de deputat de Macon si Bergues, se declara impotriva pedepsei cu moartea, pentru interzicerea sclaviei, iar discursurile tinute in Camera Deputatilor se bucura de tot mai mult succes.
Lamartine refuza un portofoliu ministerial in guvernului lui Guizot. Influenta politica a poetului atinge apogeul in 1848, cand este numit Ministru de Externe. Isi depune in decembrie candidatura la presedintia Republicii, dar nu reuseste sa obtina decat 17.910 voturi. Dupa evenimentele politice din 1851 poetul se retrage din viata publica. Plin de datorii, este nevoit sa redacteze texte si studii diverse, care il intereseaza prea putin dar ii aduc banii necesari. Moare in 1869 la Paris, inconjurat de indiferenta generala a publicului, pentru a reveni in actualitate abia peste decenii.
Seara
Traducere Ioan Heliade Radulescu
Seara aduce lina tcere;
Pe pustii stnce eu aezat
Iau dup urm al nopii car
Ce-n aburosul senin pete.
Venus se nal pe orizont,
i la picioare-mi steaua-amoroas
Cu-a sa lumin misterioas
Argintuiete verdele es.
Prin deasa frunz acestor arburi
Auz zefirul ncet optind:
Lng morminte ast sunet simt
Parc ar trece zburnd o umbr.
Dar totodat scap din cer
Senin raz din steaua nopii,
i pe tcuta-mi frunte-ndreptat
Lin se revars peste-ai mei ochi.
Dulce lucire d-un glob de flcri!
Raz mult drag! ce m voieti?
Vii oare-n snu-mi cel obosit
S-aduci lumina ntr-al meu suflet?
Sfinita tain acestor lumi
Te cobori oare ca s-mi descoperi,
Tain ascuns l-aceast sfer
n care ziua te-ateapt mult?
O-nelepciune neneleas
Te ndrepteaz la ticloi?
Ce! vii tu noaptea a-i lumina
Ca dulcea raz unei ndejde?
Vremea ce vine ai ca s spui
Inimii triste ce-n veci te cheam?
Raz mult sfnt, eti aurora
Acelei zile ce n-are-apus?
Inima-mi toat se-nflcreaz
L-a ta lucire, i m strmut,
M-aflu cu-aceia ce nu mai sunt...
Dulce lumin, eti al lor suflet?
Tot aa poate c se strecor
-aceste umbre mult fericite;
M simt aproape c sunt de ele,
D-ale lor chipuri nfurat!
Ah! voi de suntei, umbre mult sfinte,
Aci-n tcere, v rog venii;
Cum sunt de zgomot eu deprtat,
Fii mpreun cu-a mele visuri.
Dragostea, pacea voi revrsai
n sn, n pieptu-mi ce-abia rsufl,
Ca roua nopii care se las
i domolete al zilei foc.
Venii!... Dar aburi, o cea groas
Pe cer se nal numaidect
i peste dulcea-mi raz se-ntind,
Piere, i-ndat se-ntuneceaz.
