La intrebarea “Ce considerati ca fiind definitoriu pentru Japonia?”, multi dintre interlocutori ar raspunde, probabil, “omogenitatea etnica”. Japonia, insa, dincolo de aparente, este o tara a diversitatii, cu precadere a celei etnice. Ca orice natie a pamantului, poporul japonez a inglobat de-a lungul timpului numeroase minoritati ale caror urme aproape s-au pierdut. Un exemplu concludent il constituie populatia Ainu despre care foarte putina lume vorbeste desi reprezinta substratul social si cultural autohton al Japoniei. Intr-o oarecare masura, membrii grupului etnic Ainu s-au confruntat cu aceeasi soarta pe care au avut-o pieile rosii in perioada coloniala.
Dupa sosirea japonezilor pe aceste meleaguri, incepand cu anul 1400, din cauza discriminarii si a persecutiilor sangeroase, acestia au fost nevoiti sa-si continue viata cat mai departe de cotropitori, ajungand astfel in insula Hokkaido. O veche traditie marturiseste ca Ainu au “trait in aceste locuri [adica in Japonia] cu o suta de mii de ani inainte ca Fii Soarelui sa vina”, ceea ce nu este prea departe de adevar. Ultimele studii au acreditat ideea continuitatii multimilenare, pe baza caracteristicilor somatice, lingvistice si culturale.
Din punct de vedere al fizionomiei, populatia Ainu difera considerabil de aceea japoneza. Oamenii au in general un pigment mai alb al pielii, prezinta constituie robusta, iar forma ochilor trimite mai degraba la rasa alba decat la cea galbena. Locuitorii Ainu cu sange “pur” se disting chiar prin ochii lor de culoare albastra si parul castaniu. Desi s-a crezut multa vreme despre aceasta minoritate ca ar descinde din Caucaz, morfologia dentara a demonstrat de curand ca ar avea, totusi, origine mongoloida. Oamenii de stiinta studiaza inca acest aspect.
Cert este ca prin traditie, locuitorii Ainu au avut propriile obiceiuri si propria cultura, care sunt astazi de mare interes pentru etnologi. Daca imaginea japonezului tipic implica un par lung si drept, prins in coada, si putina barba, ei bine, imaginea locuitorului Ainu consta intr-un par lung, ondulat, despletit si asezat pe umeri si o barba foarte mare, simbol al maturitatii. In cazul femeilor, momentul maturizarii era marcat printr-un ceremonial in care se tatuau.
In trecut, comunitatile Ainu traiau exclusiv din vanatoare si din cultivarea legumelor radacinoase, ceea ce dovedeste caracterul lor sedentar. Spre deosebire de japonezi, insa, Ainu pregateau intotdeauna macarea la foc, nu consumau nimic in stare cruda. Unul dintre putinele puncte comune ale celor doua grupuri ramane religia animista, potrivit careia toate lucrurile intalnite in natura au suflet. Din panteonul de divinitati adorate de Ainu, locul cel mai important il ocupa ursul, si in ciuda asteptarilor, exista un adevarat cult in jurul vanarii sale. Aceasta fiindca in conceptia oamenilor, sacrificiul insemna eliberarea sufletului din captivitatea materiei.
In sfarsit, originile limbii indigene de pe teritoriul Japoniei nu au fost deslusite. Restrictiile impuse in legatura cu folosirea sa, incepand cu anul 1899, au facut ca numarul vorbitorilor sa scada dramatic. Insa nu numai asta, ci si faptul ca, in mod surprinzator, limba Ainu nu a folosit niciodata un sistem de scriere. Tot ceea a ajuns pana la noi a ajuns din tata in fiu.
In prezent, numarul vorbitorilor “nativi” de Ainu este estimat la 15 persoane, toate trecute de varsta de 60 de ani. Mai jos, ascultati o poveste graita in limba clasica Ainu:
Sursa foto: Wikipedia.org
I. C.
