Principiul care il apropie pe DeLillo de fotbalul Italiei este acesta: "Adoarme-i si rupe-le capul". Zgomotul alb nu e un roman clasic, cu inceput, cuprins si sfarsit. Actiunea, plimbata de la un episod la altul, nu pare sa aiba o progresie.
Personajele nu par dispuse sa rupa buclele stranse in care evolueaza. Pe de alta parte, romanul e burdusit cu secvente de thriller: un nor chimic ucigas, ceva teorie a conspiratiei, un experiment farmaceutic secret, cateva gloante scuipate de un revolver catre sfarsit s.a.m.d.
De fapt, meciul pe care DeLillo il joaca se desfasoara pe terenul a ceva mult mai putin vizibil decat conflictul clasic al unui roman: e vorba de subrutinele care scriu programul vietii americane, Marele Mall. Intr-o capodopera gore a regizorului George Romero, zombii se strang in fata unui Mall. Desi nu au memoria vietii anterioare, ceva vag le aduce aminte ca acolo e o buna parte din fosta lor viata. Personajele lui DeLillo sunt cadavre-in-devenire; de alfel, romanul trebuia initial sa aiba titlul "Cartea americana a mortilor".
Un dialog purtat la un moment dat este mai important decat pare:
" - Am doar cunostinte minimale despre creierul uman, cunostintele necesare pentru activitatea mea, cunostintele necesare, dar sunt suficiente pentru a ma face sa fiu mandra ca sunt cetatean american.
- De ce te face asta mandra ca esti americanca?
- Creierul pruncului se dezvolta reactionand la stimuli. Noi conducem inca lumea in ce priveste stimulii."
Acesti stimuli care cresc o constiinta sunt si cei care ii inchid ochii. Cam cu asta se ocupa DeLillo in Zgomotul alb.
Altfel, in cazul in care nu am fost suficient de clar, fotbalul Italiei e singurul pentru care simt ceva. mihai.iovanel@gandul.info
Mihai IOVANEL
