De-a lungul istoriei diamantele au fascinat, au fost vandute sau cumparate la preturi fabuloase, au dat nastere unor legende si mituri care rezista si astazi, au fost mostenite de la o generatie la alta, au fost simbolul dramelor, puterii, povestilor de iubire, au impodobit bijuterii si arme legendare, li s-au dedicat carti, cantece, poeme, picturi, au fost blestemate sau dimpotriva adorate. Diamantul a fost si a ramas unul dintre cele mai puternice si influente simboluri in numeroase culturi, indiferent de perioada, si prea putini ar putea rezista visului de a avea acel diamant perfect, unic in lume.
Cuvantul "diamant", din grecescul "adamas" - de necucerit, invincibil, a fost folosit pentru a descrie cea mai dura substanta si a devenit si numele pietrei pretioase, de o duritate legendara, care nu mai trebuia sa fie exagerata in mituri.
La inceput considerat un dar al zeilor, era un simbol al bogatiei, prosperitatii si puterii, dar si al magiei sau al protectiei de rau. Piatra a regilor si imparatilor, o gasim mentionata inca din antichitate in India, in Europa, in Japonia, in America, in Africa, practic oriunde. Potrivit cercetatorilor, prima mentionare a acestei pietre pretioase apare intr-un manuscris sanscrit, Arthsastra, datand din perioada 322 IdHr - 185 IdHr. Multi l-au considerat doar un mit, pentru ca atunci diamantele erau foarte rare, putini putandu-se lauda cu o astfel de piatra. S-a crezut ca este o simpla legenda, un mit al magilor si vrajitorilor ce se gaseau pretutindeni, iar negustorii ar fi dat oricat pentru un diamant, caci rasplata regilor ar fi fost chiar mai mare.
In cultura romana intalnim prima mentionare a diamantelor abia in secolul I dHr. In vechea Grecie si la Roma se spunea ca miraculoasele pietre sunt lacrimi sau daruri ale zeilor, ori chiar franturi din stelele cazatoare, iar poetii si filosofii povesteau despre ele, desi multi nu le vazusera niciodata. Platon le considera fiind vii, adapostind spirite celeste, in timp ce altii credeau ca sagetile trase de Cupidon au varful din diamant, de aceea nimic nu poate rezista magiei iubirii.
Cand diamantele au inceput sa fie tot mai raspandite printre cei instariti, nu si-au pierdut catusi de putin atribuita forta mistica. Romanii care isi permiteau sa poarte diamante credeau ca acestea ii protejeaza si le dadeau curajul necesar luptei. Ar fi existat chiar diamante care te faceau invincibil, dar nimeni nu le gasise, ramanand doar in legendele trecutului. De cealalta parte a lumii, in India, se credea ca diamantele apar atunci cand trasnetul loveste stancile vechi, iar diamantele gasite erau adesea montate statuilor sacre, in chip de ochi.
In mistica iudaica rarul diamant era un judecator care nu gresea niciodata. Cei acuzati de fapte rele nu se puteau ascunde de puterea diamantului. Pus in fata lor, acesta se intuneca, aratand vina, sau incepea sa straluceasca in cazul unui nevinovat.
Cand negustorii au adus tot mai multe diamante, de marimi si calitati diferite, razboinicii le montau pe armuri - mai rar pe arme - si le purtau in lupta, stiind ca zeii ii vor proteja si ii vor ajuta sa isi infranga dusmanii. Atat de mult se credea in puterea lor, incat cei care aveau pe armuri temutele diamante erau ocoliti pe campul de lupta, dusmanii temandu-se ca ar putea atrage mania zeilor daca i-ar rani. Cat privea lovirea unui diamant, era o nebunie de neimaginat. Cu siguranta ca zeii l-ar fi ucis pe cel care ar fi gandit macar asa ceva.
Mai tarziu diamantele au devenit prin lege un lux destinat doar capetelor incoronate si celor - putini - care se bucurau de simpatia acestora. Ludovic al IX-lea (1214 - 1270), regele Frantei, a decretat ca diamantele sunt destinate exclusiv regelui, o dovada ca mult ravnitele pietre pretioase nu erau doar foarte rare, ci si foarte valoroase. Oricine ar fi dobandit un diamant, avea obligatia sa il vanda regelui. La ce pret, legea nu spunea. Interdictia a ramas in vigoare, in majoritatea tarilor din Europa, pana spre secolul XIV. Doar regele putea sa poarte diamante, simbol al puterii, curajului si invincibilitatii, iar bijutierii si negustorii se intreceau in a realiza si vinde adevarate opere de arta, demne de tezaurul regal.
Incepand din secolul XIV insa la curtile europene au inceput sa apara tot mai multe diamante, cel mai des montate in coroane, sceptre si bijuterii regale, alaturi de perle. Insa diamantele de mari dimensiuni si bine taiate erau destinate doar celor cu adevarat avuti, fiind transmise dintr-o generatie in alta sau daruite altor case regale. Iar unele dintre bijuteriile si coroanele de atunci au devenit in timp adevarate capodopere. Un exemplu ar fi coroana imperiala a tarinei Caterina a doua (1729 - 1796), impodobita cu 4936 de pietre pretioase.
In Evul Mediu, treptat, diamantele au inceput sa fie populare si printre nobili, iar o bijuterie cu diamant era vanduta la preturi fabuloase. Dincolo de frumusete si valoare, se credea ca are puteri magice, iar alchimistii vremii scriau despre proprietarile si folosirea diamantelor in potiuni si formule secrete. Un inel cu diamant nu era o simpla podoaba, ci o amuleta care il inzestra pe posesor cu puteri magice de temut. Daca inelul era din aur si purtat pe mana stanga, il apara de cosmaruri, de diavoli, fantome si avea puterea de a linisti fiarele salbatice. O casa sau gradina atinsa in cele patru colturi cu un diamant era ferita de traznet, furtuni si foc. Diamantele aduceau noroc, protectie, ii vindecau pe cei bolnavi, ii faceau pe posesori buni, generosi si curajosi. Folosite adesea de vindecatori, era suficient ca cei bolnavi sa fie atinsi cu un diamant pentru a-si reveni.
Insa exista si o latura mai intunecata a diamantelor si multe, multe povesti despre diamante celebre.
Pe masura trecerii timpului diamantele au incetat sa fie folosite ca amulete, dand pretiozitate bijuteriilor, teste ale talentului marilor mesteri si artizani, facand parte din tezaurul marilor case regale, familiilor nobile, pentru ca mai apoi sa devina un simbol al iubirii, celebritatii si faimei.
