Continuator, intr-adevar, al marilor traditii ale liricii italiene, Gian Carlo Menotti s-a impus in epoca postpucciniana cu nu mai putin de douazeci si cinci de opere, o buna parte dintre acestea fiind cantate azi in lumea intreaga: Amelia al Ballo din 1933, cu versiunea engleza care avea sa triumfe in America in 1937: Amelia goes to the Ball, The Medium din 1946, cu 211 reprezentatii pe Broadway, The Consul din 1946, cu 269 de spectacole pe Broadway, sau The Maid and the Night Visitors din 1951, reprezentata de peste 600 de ori, pentru a cita numai cateva exemple. Tinea ca opera sa redevina populara, de aceea se adresa publicului de pe Broadway, cucerindu-l, ceea ce Kurt Weill sau George Gershwin izbutisera numai partial.
Santier artistic demn de Renastere la Spoleto
Titlurile in limba engleza nu trebuie sa surprinda: la varsta de 17 ani, tanarul muzician italian, nascut intr-o prospera familie lombarda de importatori de cafea, leganat de la nastere in acorduri beethoveniene, format apoi la Conservatorul Verdi din Milano, debarca la Curtis Institute din Philadelphia la recomandarea lui Arturo Toscanini, vechi prieten de familie. Va fi legat pentru totdeauna de lumea veche si de lumea noua. Iar festivalul pe care-l va crea nu se va numi intamplator Festival dei Due Mondi. Soseste la Philadelphia in 1928, anul in care venise la renumita academie de muzica un viitor clasic al muzicii americane, Samuel Barber, de care in arta si in viata Menotti avea sa ramana profund legat. Rolul pe care Menotti urma sa-l joace in muzica americana avea sa se dovedeasca crucial, dupa cum initiativa lui de a crea, in 1958, la Spoleto, acel mare festival era de natura sa legitimeze pe vechiul continent creatia de dincolo de Ocean, sa aduca in Europa un suflu nou, vital, o deschidere exceptionala si benefica pentru intreaga cultura contemporana.
A ales Spoleto, un vechi si minunat orasel din Umbria, de care s-a indragostit din prima clipa, pentru a fonda un santier artistic demn de Renastere, spunea el, dar tinand seama si de numarul considerabil de teatre si de sali de spectacol pe care acesta le putea pune la dispozitie.
Acolo avea el sa creeze un pol de o indescriptibila atractie magnetica pentru artistii din lumea intreaga, pentru avangardisti, liber-cugetatori, libertini, pacifisti, oameni de cultura, nu doar muzicieni, ci coregrafi, balerini, pictori si sculptori, figuri legendare ale scenei sau debutanti de senzatie. Acolo-i intalneai la tot pasul pe Cocteau, pe Visconti, pe Nureev. Multi sponsori americani si femei de o suprema eleganta invadau salile de spectacol, restaurantele rafinate si hotelurile de lux. Dar nu ezitau sa se aseze ca toata lumea pe scarile de piatra din imensa Piazza del Duomo la marile concerte de gala, ca acela in care am avut onoarea sa cant la inchiderea unei glorioase editii.
Deschis tuturor valorilor si tuturor avangardelor, pe care le promova cu incantare, in creatia sa Gian Carlo Menotti avea sa ramana ferm pe pozitii definite drept "conservatoare" de oponentii sai. "In arta nu exista progres, spunea el, exista numai continuitate." Aceasta optiune estetica se manifesta nu numai in operele pe care le-a compus si care trebuia sa fie intelese de public si sa-i aduca acestuia bucurie si incantare, ci si in baletele, cantatele, muzica sa de camera, poemele simfonice, concertele si liedurile sale.
Despre criticii care scriau ca muzica lui nu este destul de "indrazneata" el spunea intr-un rand: "Imi strica uneori cheful la micul dejun, dar niciodata la ora pranzului". Uita repede, dar detesta ferm experimentalismul fara sentiment: "Cel mai mare bluff in viata muzicala a secolului nostru, spunea Menotti, este fara indoiala Boulez. Fals intelectual, scrie carti iligibile, intr-un jargon pseudostiintific aproape comic. Nu-mi vine in minte un exemplu mai evident de rege nud".
"Omul isi poate distruge viata, dar nu-si poate distruge moartea, evitand-o`
In opozitie cu disonantele la moda, Menotti afirma ca e mandru, cu modestie, sa traiasca bucuria de a redescoperi "nobletea gratiei si placerea dulcetii sunetului". De unde orchestratia lui delicata, scriitura sa pentru voce, teatralitatea melodramatica a traditiei italiene.
In ziua de 7 iulie, Gian Carlo ar fi implinit 96 de ani, atunci cand festivalul sau ajunge la cea de-a 50-a editie. Imi scrisese de Craciun de la castelul sau scotian din secolul al XVI-lea, Yester House, de langa Edinburgh, invitandu-ma sa colaboram la succesul celor doua evenimente, si i-am raspuns cu entuziasm ca abia astept sa ne revedem si sa dam viata proiectelor noastre. Dar a plecat mai devreme decat ne-am asteptat. "Omul, afirma el, isi poate distruge viata, dar nu-si poate distruge moartea, evitand-o. Moartea e o experienta strict personala. Nimeni nu poate muri in locul nostru." Un alt mod, poate, de a spune, ca Malraux, ca moartea transforma viata in destin.
Asupra destinului sau Gian Carlo si-a pus intrebari pana in ultima clipa a vietii. Marturisea ca aproape regreta uneori crearea Festivalului celor Doua Lumi, faptul, de asemenea, ca l-a implementat si l-a condus timp de 17 ani la Charleston, in Carolina de Sud, si pentru trei ani chiar la Melbourne, in Australia. "Dumnezeu, avea sa spuna, m-a binecuvantat cu talentul pe care mi l-a dat. Va trebui sa-i dau socoteala pentru timpul si energia pe care le-am dedicat festivalului, si nu compozitiei. Va trebui sa-i dau socoteala pentru acest lucru mai mult decat pentru toate celelalte pacate pe care le-am savarsit".
O veche prietenie ma lega de Gian Carlo, de la acea colaborare la inceputurile carierei mele unde destinul ne-a reunit la Florenta pe el, care semna regia, pe marele dirijor american Thomas Schippers, pe legendarul tenor Alfredo Kraus si pe mine in acel spectacol "istoric", cum s-a scris, cu La Traviata de Verdi, despre care se mai vorbeste si in ziua de azi. Triumful pe care l-am obtinut atunci si intr-un asemenea context mi-a deschis larg portile lumii lirice in Europa si dincolo de Ocean.
La invitatia si in regia lui am interpretat apoi la Teatrul Verdi din Trieste personajul principal din opera sa Maria Golovin, un alt succes memorabil pentru el si pentru noi, interpretii. Libretul si scena propuneau o tema de viata, o intrebare, as spune, fara raspuns: cum se face ca nu functioneaza dragostea dintre eroina atat de frumoasa (soprana) si eroul atat de chipes (tenorul), in vreme ce sunt atat de indragostiti unul de altul?!
Tinere talente din Romania la festivalul de la Spoleto
Iar acum cativa ani Gian Carlo i-a cerut fiului sau adoptiv, Francis, care coordoneaza in prezent renumitul Festival dei Due Mondi, sa vina la Bucuresti, unde i-am prezentat, la Ateneul Roman si la Muzeul Enescu, tinere talente ale Romaniei, care aveau sa fie aplaudate chiar in acea vara pe scenele de la Spoleto, soprana Doina Dimitriu, basul Metodie Bujor din Chisinau, pianistul Matei Varga si violoncelista Laura Buruiana, cu totii angrenati acum in cariere internationale.
Gian Carlo era incantat de ei, iar omagiul pe care doresc sa i-l aduc in acest an este prezenta la festivalul sau de la Spoleto a unui nou val de tinere talente stralucitoare, asa cum le indragea dintotdeauna.
Mariana Nicolesco
