Cantarea Cantarilor pe scena

Cantarea Cantarilor montata de Mihai Maniutiu la Teatrul Maghiar din Cluj e un spectacol construit pe mai multe niveluri, asa incat, chiar daca unui spectator ii scapa nuantele interpretarii acestui poem mistic, va fi cucerit, cu siguranta, fie de intensitatea unui moment, fie de frumusetea unei imagini. Povestea pe care o spune spectacolul este aceea a Sulamitei care "coboara in lume" (dublul ei este Sofia, care, conform interpretarii lui Carl Gustav Young, este "alter-ego-ul lui Dumnezeu", sufletul matern, partea feminina a fortelor creatoare din natura).

Plecand de la aceasta interpretare, regizorul avanseaza ideea necesitatii unui sacrificiu al Sulamitei-Sofia, asemeni unui Christ feminin, care se jertfeste pentru ca raul din lume sa fie invins de iubire.
Lupta ei cu fortele raului, alias "paznicii meterezelor noptii", este reprezentata scenic printr-un amestec foarte special de dans si teatru, fara cuvinte, dar emanand o forta de expresie care o depaseste adesea pe aceea a vorbelor.

Cand Sulamita intra in lume, pe banda de mers dintr-un aeroport, iar repetarea indemnului "mind your step" devine o muzica-avertisment, ce curge obsedant in urechea spectatorilor. Ea refuza sistematic rochia alba cu care "fiicele Ierusalimului" o imbraca, recunoscand-o drept "aleasa", si ramane de fiecare data goala, fiindca misiunea ei este sa se "piarda" in aceasta lume, iar pentru asta trupul gol ii ajunge. Expresia acestui sacrificiu pare sa fie bizarul dans la bara pe care l-a conceput si il executa coregrafa Vava Stefanescu (rolul e jucat in dublura si de Gyorgy Jakab Eniko), un dans in care interpreta favorita a regizorului se arunca cu un elan trist si chipul imobil, asistata numai de maimuta care simbolizeaza in scena partea instinctiva a fiintei (Gallo Erno). Lipsa de expresie a chipului Sulamitei ramane constanta pe parcursul spectacolului, ea reprezentand - ca de altfel toti actorii aflati in scena - un principiu, nu o fiinta de carne, cu emotii si fluide.

Pe langa grupul "fiicelor Ierusalimului", a caror frumusete se vede bine in momentul rostirii versurilor din Cantarea Cantarilor ca pe niste rugaciuni, dar si cand se asaza pe cuverturile rosii, ca iubirea pe care ele o emana in lume, exista si grupul "paznicilor meterezelor noptii". Cum ei exprima "deriziunea clovnesca", cum o numeste regizorul, ce domina aceasta lume a oamenilor, "paznicii meterezelor noptii" sunt, de fapt, o hoarda de clovni.

Simpatici la inceput (fiecare clovn se introduce prin gesturi repetitive haios-obsedante, cu putere de caracterizare), cand se reunesc devin o forta rea, amenintatoare, invinsa numai temporar de catre Sofia-Sulamita care se lupta cu ei ca in transa, cu miscari unduioase, dar reuseste sa ii puna la pamant. Violul pe care ei il produc in grup asupra ei, in spatele unui cearceaf alb, care se murdareste treptat de sange, este atroce, inspaimantator si sugereaza victoria raului intr-o lume a carei singura salvare este iubirea, adesea umilita si calcata in picioare. Din fericire, "dragostea e tare ca moartea", suna mesajul final, adus de batran (veteranul scenei romanesti, Senkalszky Endre), care lasa in urma o paradoxala umbra de speranta. In lipsa iubirii, macar speranta sa mai existe in lume. cristina.modreanu@gandul.info

Cristina MODREANU