Sub mainile regizorului Mike Barker si ale scenaristului Howard Himelstein, materialul nu sufera totusi modificari de substanta. Doamna Erlynne (interpretata de Helen Hunt), femeie de lume specializata in relatii cu barbati insurati, ramane mama lui Meg Windermere (Scarlett Johansson). Neintelegerile privind relatia dintre prima si sotul acesteia din urma se clarifica la final, dar ramane intact misterul in privinta faptului ca prima e mama celeilalte. Asa era si in piesa. Dar daca povestea ramane neschimbata, scenariul are un mare pacat: e inegal si insuficient dezvoltat, nu conduce sigur actiunea pe toata desfasurarea ei, astfel incat iti inoculeaza ideea adulterului pentru a nu reusi, cand acesta se dovedeste inexistent, sa ti-o si scoata din minte. Stangacia e vizibila si in evolutia personajelor, ori in replicile corului de persoane in etate din inalta societate, a caror menire e sa carcoteasca impotriva iubirii, fidelitatii si a altor sentimente ireale. Aceste personaje, simpatice uneori, vorbesc de multe ori prea dintre filele scenariului si devin cu usurinta schematice, chiar daca actorii care le interpreteaza fac tot ce pot. In general, actorii se straduiesc sa fie cat mai buni, iar daca filmul iti mentine interesul pana la final e datorita, mai ales, lui Tom Wilkinson si lui Helen Hunt, care, pe langa interpretarea lor nuantata, fac si un cuplu reusit.
Dar poate ca cel mai bun lucru in acest film (e de rau pentru un film sa spui asta) sunt locurile unde s-a filmat, in Italia, la Amalfi, in locuri superbe, pe care directorul de imagine stie sa le puna in valoare. Interioarele sunt iarasi minunate, e Italia si e vorba de vilele lumii bune. Totusi nu face sa vezi un film pentru interioarele sale. "O femeie pe cinste" e pana la urma o comedie romantica in care satira la adresa moravurilor unei epoci (sau asa, in general) a fost mult coborata pentru a rima cu frumusetea locurilor si cu aerul de vacanta. Un articol de Iulia Blaga
