Majoritatea textelor cuprinse in cele doua volume sunt cronici teatrale ale unor spectacole, mai bune sau mai rele, cu piese clasice sau de bulevard contemporan ale marelui scriitor, toate constituindu-se, pana la urma, in fragmente de istorie a teatrului romanesc, aducand in memoria cititorului de azi nume uitate sau deloc stiute de oameni care au dat viata, pe scena bucuresteana mai ales, unor personaje remarcabile si, cum se credea, de neuitat.
Dar printre cronici apar si texte de meditatie a scriitorului asupra problemelor pe care teatrul le pune, cum este aceea a relatiei dintre "Text si regizor" (un articol aparut in "Rampa", in 1924). Si acestea sunt scrise de omul apropiat de teatru, ca text, dar si de scena, cu un simt al concretului care, in epoca, ar fi putut constitui fragmente dintr-un eventual indreptar pentru oamenii scenei. Marele prozator care era Camil Petrescu face sa invie, din tuse repezi, figuri interbelice, scriitori, actori, regizori, cronica sa fiind pe alocuri o adevarata pagina de proza memorialistica. Unele naravuri din lumea teatrului se mai intalnesc si astazi, indreptatind, o data in plus, ideea, altfel banala, ca "nimic nu e nou sub soare". Multimea "bugetivora" a actorilor de la National e si astazi cam la fel, precum si tratamentul care li se acorda acolo unor actori tineri care inca n-au dovedit ce pot, dar nici nu sunt stimulati sa faca asta. Poate ca lucrurile s-au mai nuantat intre timp, dar, in mare, stau cam la fel ca in 1929, cand Camil Petrescu publica textul "Gr. Marculescu si chiar N. Savulescu", in "Omul liber". O importanta aparte o au textele care se refera la montarea propriilor sale piese, Camil Petrescu dovedind indrazneala in acordarea rolurilor unor actori tineri, putin cunoscuti, cum este Marietta Anca, pe care o alege pentru rolul Ioana Boiu din "Suflete tari", in reprezentatia din decembrie 1937, de la Teatrul National (din Bucuresti, fireste). Cititorul acestei carti fascinante asista parca la renasterea, de sub pana unui mare scriitor, a unei lumi despre care, poate, va fi avut vagi semnale si pe care Camil Petrescu o deseneaza foarte exact, fara a fi ambitionat la aceasta. Un articol de N. Prelipceanu
