In 1911, a fost montat la Londra doar actul al doilea; 50 de ani mai tarziu, a fost facuta o adaptare radio pentru BBC. Abia din 1986 s-a incercat sa se faca ceva cu aceasta piesa, care a impartit cu "Doi veri de stirpe aleasa", "Sir Thomas More", "Cardenio", "Edmund Ironside" si cu alte cateva soarta incertitudinii paternitatii, fiind numite eufemistic "apocrife shakespeariene". O prima editie a piesei "Eduard al III-lea" a aparut, nesemnata, in 1596, cand Shakespeare nu avea decat 32 de ani si nu scrisese inca nici 10% din opera.
Despre paternitatea acestui text se discuta inca din secolului al XVIII-lea, asta neinsemnand ca lucrurile sunt foarte clare chiar si dupa 200 de ani de teorii. Iar in limba romana "Eduard al III-lea" nu a intrat decat in 2003, intr-o versiune semnata de George Volceanov. Versiunea aceasta a stat, de altfel, si la baza montarii lui Alexandru Tocilescu pentru Sala Mare a Teatrului National "I.L. Caragiale" din Bucuresti. Daca "Eduard al III-lea" nu a fost montata pana acum in Romania si a fost montata sporadic prin alte parti nu este neaparat o chestiune pozitiva. Este mai degraba un semnal asupra textului, care sta mai bine pe masa cercetatorilor, istoricilor, pasionatilor literaturii lui Shakespeare sau ai teatrului elisabetan decat pe scena. "«Eduard al III-lea» e piesa juramintelor. In nici o alta piesa nu aduna Shakespeare atatea juraminte la un loc.
Un juramant se stabileste intre individ si Dumnezeu… Pentru un juramant se moare, se pierde libertatea, se poate intampla orice, numai pentru ca acesta sa nu fie incalcat. Iata de ce montam «Eduard al III-lea» acum. Pentru o lume in care cuvantul nu mai inseamna nimic. «Pe cuvant de onoare» suna fals, calp, in urechile si gura contemporanilor. Respectarea cuvantului dat a ajuns sa fie un lucru dintre cele mai dispretuite", explica Tocilescu de ce a ales sa monteze aceasta piesa. Din nefericire, la finalul a aproape patru ore, nu ramai decat cu asta: OK, a promis s-o monteze, cum scrie in caietul-program, a montat-o, si ce-i cu asta? Intr-un decor de exceptie, semnat Dragos Buhagiar – isi schimba functia de cateva ori pe parcursul spectacolului, de la teren de rugby la poduri mobile, de la spatiu de detentie la spatiu de seductie, apoi la teren de lupta –, Alexandru Tocilescu a mixat "topicurile" dramei elisabetane cu proiectii si animatie manga, foarte trendy.Daca proiectiile sunt solutia ingenioasa pentru crearea tablourilor de exterior (mare, cer innorat sau in apus, focuri care ard totul in calea lor), nu la fel de inteligent sunt folosite proiectiile cu imagini de razboi.
Luptatorii iau o pauza si privesc, ca la televizor, lupta in care chiar ar trebui sa lupte. Mai mult, lupta de pe ecran pare o bucata din razboiul din Golf, cu tancuri, avioane, puscoace, in timp ce lupta de pe scena este pastrata in zona jumatatii secolului al XIV-lea, cu armuri, scuturi de lemn si sulite. Mai clar, updatarile sunt doar in cele cateva minute de proiectii si nimic mai mult, de aceea conventia pe care o impune Tocilescu este destul de greu de digerat. Interesanta este, in schimb, folosirea animatiei manga ca ilustrare a naratiunii. Lupta dusa de Printul Eduard, care ii este povestita Regelui, poate fi vazuta intr-o succesiune de desene de inspiratie japoneza.In ciuda acestor artificii tehnice, spectacolul treneaza, e mult prea declamativ. Cel mai trist este cand si momentele bune – fie ca este vorba de puncte de dramatism sau de schimburi dinamice de replici – trec fara nici un efect. Dupa minute in sir de vorbarie, dupa monologuri nesfarsite, tablourile care ar fi putut fi reusite se deruleaza pe fast-forward. Pana la final, nu poti scapa de sentimentul ca regizorul nu a vrut sa renunte la nimic din text, dar nici sa-l duca la cinci ore. Cel mai mult regreti dupa inceputul spectacolului, absolut neasteptat (un joc de rugby intre soldatii Engliterei), dupa primele scene in general. Cand Eduard al III-lea (Ion Caramitru), cat ar fi de rege, este mai degraba tomnatic si interesat de femei decat de ispita deghizata in tronul Frantei, la care trebuie sa ajunga prin lupta, cand armata cu care Eduard are de gand sa cucereasca Franta este si ea de tot rasul: unul surd, altul slab de-l bate vantul, iar uniformele lor sunt de fapt niste zdrente.
Treptat, aceste tuse caricaturale se pierd si, cu ele, tot firescul din prima parte. Caramitru, care in partea a doua trebuie sa fie un rege onest, imbatat de cinste si de glorie, este plat si plicticos. Partitura Contesei de Salisbury (Crina Muresan), una dintre cele mai importante in economia primei parti, este doar o suita de istericale necredibile. Buna parte din ceea ce spune Serban Ionescu (Regele Ioan al II-lea, al Frantei, in partea a doua) nu se intelege mai departe de primele randuri. Regina Philippa (Simona Bondoc), sotia lui Eduard, la fel de importanta, poate, pentru partea a doua cum este Contesa in prima, pare atat de sufocata de grandoarea functiei sale incat isi fusereste scurta aparitie. Ultimul tablou, foarte puternic vizual, cu un morman de cadavre revarsandu-se peste tanarul Print Eduard tocmai in momentul in care acesta vrea mai multe lupte si teritorii cucerite, este marea morala la finalul unui spectacol foarte lung si moralizator.
