Personaje obisnuite, instalate intr-un decor englezesc, discuta despre lucruri specific englezesti. „Cantareata cheala”, de Eugene Ionesco, se joaca de peste 50 de ani in micul Teatru La Huchette din Cartierul Latin, intr-o sala intima, cu mai putin de 100 de locuri.
Cunoscuta piesa a lui Ionesco este adusa la Bucuresti de Radio France Internationale, in cadrul evenimentelor culturale din jurul Sommet-ului Francofoniei. Spectacolul se va juca saptamana viitoare, in zilele de luni, marti si miercuri, la Teatrul Odeon, de la ora 19.30.
In mai 1950, Nicolas Bataille, in varsta de 26 de ani, a montat piesa unui dramaturg necunoscut la vremea aceea, „Engleza fara profesor”. Ionesco incerca zadarnic sa invete engleza si, exasperat, a scris o piesa in care reproducea replicile sablonarde de prin ghidurile de conversatie.
Piesa a primit numele „Cantareata cheala”, din cauza unei erori de pronuntie a unui actor. La familia Smith, care locuieste in Londra, se afla in vizita familia Martin.
Ionesco afirma despre „Cantareata cheala” ca este „o critica a cliseelor de limbaj si a comportamentului automat al oamenilor”. Piesa a declansat un fel de „batalie de la Hernani” a anilor ‘50. „Este vorba despre o antipiesa”, spunea J.-B Jeener in „Le Figaro”.
Alti critici, printre care Jacques Lemarchand, in „Le Figaro Litteraire”, au spus ca „teatrul lui Eugene Ionesco este forma de manifestare cea mai ciudata si mai spontana care ne-a fost revelata de anii ce au urmat celui de-al Doilea Razboi Mondial”.
Exclusiv
Nicolas Bataille: „Ionesco era foarte multumit”
Regizorul Nicolas Bataille l-a cunoscut indeaproape pe Eugene Ionesco, care a si asistat la premiera spectacolului din 1950. Bataille spune ca va scrie o carte despre dramaturgul roman.
EVZ: Piesa a fost jucata pentru prima data in mai 1950, la Theatre des Noctambules. Cum a fost primita de public? Nicolas Bataille: Publicul a reactionat foarte rau. Au crezut ca ne batem joc de ei. Exceptie au facut doar oamenii din spectacolul propriu-zis sau scriitorii, precum Raymond Queneau. In afara raspunsului primit din partea publicului, societatea pariziana nu a fost bulversata de aceasta reprezentatie.
Eugene Ionesco a asistat la premiera. Cum ati colaborat cu el? In ciuda reactiilor adverse ale publicului, Ionesco era foarte multumit sa-si poata vedea piesa, prima dintre ele, prinzand viata pe o scena de teatru. Inainte de a beneficia de recunoastere din partea presei a trebuit sa asteptam sapte ani si apoi 50 pentru a obtine un Premiu „Moliere d’Honneur”.
Cum ati transpus tema necomunicarii si a frazelor lipsite de sens din textul ionescian? Meditand si reflectand asupra ei. Si citind si recitind cu atentie textul, apoi discutandu-l impreuna cu Eugene Ionesco. Lipsa de comunicare transpare din text. Prin montarea mea nu am facut decat sa urmez intocmai textul si personajele lui Ionesco, absurdul situatiilor vorbeste de la sine.
Piesa sta sub semnul faptului ca toti „suntem absurzi; nimeni nu recunoaste”. Cum ati reflectat acest lucru in montarea dv.?Jucam aceasta piesa de 49 de ani fara intrerupere, a fost nevoie de mai bine de 50 de actori pentru a mentine aceasta continuitate de-a lungul timpului si a pastra noutatea, prospetimea jocului.
In ceea ce priveste punerea in scena, aceasta este in asa fel conceputa incat este imposibil de modificat ceva, in ciuda personalitatilor diferite ale actorilor. Secretul acestei longevitati cred ca se datoreaza concordantei dintre text si punerea in scena, la care se adauga noutatea jocului actorilor, care se schimba la fiecare 15 zile.
Ati mai adus modificari, de-a lungul timpului, in regia piesei? Ati schimbat actorii?Piesa se mentine prin propria sa forta interioara. In 1993 am fost sa o montez la Los Angeles (cu intentia de a pastra aceeasi punere in scena de la creatia piesei), ceea ce ar fi putut cauza impresia unui text prafuit, invechit. Ei bine, nu a fost deloc asa. Am obtinut pentru acea reprezentatie un Critic Awards.
