A rezultat un prim volum memorialistic, "Cioburile oglinzii" (Oskolki zerkala), epuizat imediat, o suita de povestiri centrate in jurul familiei, dar si o baza de date si de amintiri esentiala pentru orice viitoare monografie Tarkovski. Dupa moartea fratelui sau (1986) si, mai tarziu, a tatalui (1989), Marina Arsenievna a simtit ca-i revine sarcina de a aduce ordine in opera lasata de cei doi: "Cine altul s-o faca?".
Munca de coordonator al reeditarilor si traducerilor versurilor lui Arseni Tarkovski nu este usoara. Mai ales in poezie, distanta dintre biografie si opera este foarte ambigua si, fie si stabilita, ea isi pastreaza o anumita relativitate. Poetii, chiar si cei ordonati, isi au "tainitele" lor, temeiuri de nimeni stiute de a modifica un poem, de a schimba o dedicatie, pe care numai cei apropiati le pot deslusi : dar si atunci, cu foarte multa truda. Dupa indelungi si anevoioase cercetari, Marina Arsenievna poate spune ca a reusit sa aduca lumina peste penumbrele biografice din opera tatalui sau. Discutia cu Marina Tarkovskaia este o reala placere. Eruditia i se dezvaluie lent, ecranata de tot ce inseamna firesc si de curiozitatea sincera fata de cel provenit dintr-o "cultura minora", despre care in Rusia prea putine se stiu. Descopar cu surprindere ca sotul ei, regizorul Aleksandr Gordon articuleaza destul de bine cateva formule de politete in limba romana si isi aminteste, jovial, imagini si locuri pitoresti din tara pe care, odata, a vizitat-o. Marina Arsenievna are talentul (esentialmente, literar) de a transforma enormitatea in comic si de a prezenta eroismul drept fapt cotidian. Sunt, de altfel, doua retete importante de supravietuire spirituala (mai ales intr-o Rusie prada tuturor vanturilor schimbarii). Cu toate ca nu eludeaza nimic, discretia (sau, mai degraba, detasarea) este atributul cel mai potrivit al discursului si al intregii sale prezente, alaturi de acela de bucurie senina.
Regizorul, scriitorul si actorul Andrei Tarkovski, una dintre cele mai influente figuri ale cinematografiei moderne, a fost rememorat zilele acestea la Bucuresti, la 20 de ani de la disparitie. Sora cineastului, Marina Tarkovskaia si sotul acesteia, regizorul de film, Aleksandr Gordon au venit special in Romania pentru a participa la eveniment.
Elena Dulgheru: Doamna Marina Arsenievna, cum considerati ca s-a schimbat modul de receptare a operei lui Andrei Tarkovski acum, la inceputul secolului XXI, fata de felul cum era receptata in perioada vietii si activitatii regizorului?
Marina Tarkovskaia: Anii trec, desigur, se schimba si spectatorul, o generatie se schimba cu alta si chiar cu a treia... Cum sa va spun?... Daca opriti pe strada in Moscova un adolescent, un tanar si il intrebati cine a fost Andrei Tarkovski, va va raspunde ca nu stie. Dar, cu toate acestea, cu creatia lui Andrei s-a petrecut un lucru extraordinar: pana astazi numele sau continua sa intereseze, daca nu o masa larga de spectatori, cel putin o categorie de oameni preocupati de arta si de film. Iata care este, cred eu, marea enigma a acestui regizor. De fapt, tot ce a spus Tarkovski in filmele sale sunt, in general, adevaruri arhicunoscute. El nu ne-a descoperit nimic nou. El a repetat lucruri pe care le stim din cartile religioase, din cugetarile filosofilor religiosi - apropo, el citea foarte multe astfel de carti - , din Evanghelie. De pilda, povestea Calauzei este povestea lui Hristos, daca nu e un sacrilegiu sa spunem asa. Sunt lucruri pe care omenirea le stie de multa vreme, adevaruri cu care s-a deprins, pe care le-a asimilat si pe care le-a acceptat sau nu le-a acceptat - el ne-a vorbit despre toate acestea. In vremurile sovietice, fiecare film al lui Andrei era primit ca o revelatie. Se intelege de ce. Era o tara atee: scoala, gradinita il educau pe om in cu totul alti parametri. Notiunea religiei era cu totul absenta. De aceea, fiecare film al lui Andrei era receptat ca un fel de revelatie pentru spectatorul sovietic de atunci. Dar si acum filmele lui continua sa emotioneze un numar foarte mare de oameni.
- Intr-adevar, ecoul mesajului tarkovskian continua sa dainuie. Este el astazi diferit in Rusia, respectiv in strainatate?
- Am avut ocazia sa calatoresc mult peste hotare cu filmele lui Andrei. Este paradoxal! In Rusia nimeni, niciodata - sau foarte rar - ma invita sa vorbesc despre Andrei; sa zicem, ruleaza "Oglinda" si sora lui Andrei este invitata sa ia cuvantul... Rusia isi are propriii critici de film, exista o categorie consacrata de oameni care sunt invitati sa vorbeasca, unii actori... Dar in strainatate sunt cunoscuta si invitata foarte des. In 2002, am fost invitata la Munchen. Intr-un cinematograf rula "Oglinda". Sala era plina. Era o zi de sambata. Si nemtii au venit, cu toate ca sambata este la ei o zi dedicata familiei, pe care foarte rar o petrec cu alte distractii. Duminica este la ei o zi mai potrivita distractiilor. Au pus intrebari foarte profunde, in urma carora am inteles ca cunosteau bine opera lui Andrei. Sau in Chile: o cu totul alta zona a lumii, o alta mentalitate. Dar la filmele lui Tarkovski era coada! In plus, spectatorii ramaneau dupa spectacol - cu toate ca filmele lui Andrei sunt lungi, dense, oamenii obosesc, receptarea este destul de anevoioasa, cere concentrare si travaliu interior - dar, cu toate acestea, oamenii au ramas dupa spectacol si erau foarte interesati sa auda ceva nou. Si nu numai povestioare actoricesti sau diverse episoade comice sau tragice de la filmari. Erau interesati de tot, si de cadrele lungi, preferate de Andrei, si de mesajul filmelor, de ceea ce dorise sa spuna prin ele.
- Privind la lumea din jurul nostru, credeti in eficienta cuvantului proorocesc al lui Andrei Tarkovski?
- Din pacate, am inteles si acest lucru: oricat l-ai invata, omul tot nu invata mare lucru. Ne-a fost data o carte, Biblia, Evanghelia, de pilda - si n-am invatat nimic. Asa ca, referitor la filmele lui Andrei: da, sunt iubite; da, este nevoie de ele. Dar, cu toate acestea, omenirea se dezvolta dupa legile ei si nu se poate schimba. Este foarte trist. Si este cu atat mai trist, cu cat Andrei nu mai este printre noi si nu se mai poate adresa, cu cuvintele lui, oamenilor, care continua sa mearga in aceasta prapastie, despre care el ne avertizase in "Nostalghia". "Trebuie sa ne oprim! Trebuie sa ne intoarcem la punctul de origine si sa incepem totul din nou, poate ca atunci va iesi ceva...". Dar m-am departat de la subiect....
- Nu-i nimic, oricum ne indreptam cu discutia spre zona aceasta.
- Asa ca interesul oamenilor fata de filosofia lui Andrei Tarkovski este foarte profund, ceea ce este confirmat si de literatura care continua sa apara despre el, in particular de cartea dvs., "Tarkovski. Filmul ca rugaciune". Ea marturiseste ca si dvs. sunteti interesata de aceasta problema, iar daca a ajuns la a doua editie, inseamna ca sunt interesati si cititorii din Romania.
- Eu cred, totusi, ca daca filmele lui Tarkovski incita in continuare interesul, este un semn ca lumea, incetul cu incetul, se schimba, chiar daca foarte lent. Judecand dupa marturisirile din jurnalele sale, daca Andrei ar fi fost convins ca filmele sale nu pot schimba nimic, cred ca nu le-ar mai fi facut...
- In ultima vreme Andrei era intr-o dispozitie foarte pesimista, la fel cum sunt eu acum. Ce poate face aceasta patura atat de subtire de oameni? Cum poate ea schimba lumea?! Sa dea Dumnezeu sa fie asa!
- Cunosc actori, al caror univers spiritual - dupa cum declara ei insisi - s-a schimbat in urma colaborarii cu Andrei Tarkovski. Bunaoara, Nikolai Burliaev, interpretul lui Ivan din "Copilaria lui Ivan" si al lui Boriska din "Rubliov".
- Desigur, asa ceva se intampla, si nu doar cu actorii. De pilda, un scenograf - nu-mi aduc acum aminte numele lui - chiar a devenit preot. A parasit lumea, s-a stabilit intr-o fundatura a Rusiei, unde se straduieste sa refaca o biserica, ce este constant jefuita, cu toate ca nici nu ai ce fura din ea... Este un om temerar. Nu demult a aparut un interviu cu el, in care a declarat ca munca cu Andrei a avut o inraurire importanta asupra lui. Da, neindoielnic, oamenii se schimbau sub influenta lui. Eu ma refeream, desigur, la un nivel mult mai larg.
- Credeti ca se poate vorbi astazi de un "mit Tarkovski", inchegat in jurul personalitatii lui? Nu considerati ca astfel de mitizari pot fi daunatoare? Ori mai periculoase sunt demistificarile?
- Nu trebuie confundat mitul cu moda. In cazul nostru, cred ca acest mit a inceput sa se infiripe inca din timpul vietii lui Andrei, ceea ce era firesc, pentru ca fiecare film vorbea despre om, despre cautarile lui spirituale, despre contradictiile sufletului omenesc, despre cautarea caii drepte in viata aceasta. Andrei crea el insusi, sub ochii mei, aceasta imagine, acest "mit", el insusi si-a ales aceasta cale anevoioasa de profet. Era cu totul strain de cinematograful comercial. Este interesant sa amintim doua personalitati care au pornit impreuna: Mihalkov-Koncealovski si Tarkovski. Caile lor s-au despartit transant. Daca ati citit cartile lui Koncealovski, ati simtit ce atitudine are acolo fata de Tarkovski. Pe de o parte, se inclina in fata lui, fara a-l intelege, dar il si compatimeste pentru ca si-a ales calea atat de grea de a purta catre oameni cuvantul proorocesc. Dar, cum se stie, nu exista prooroc in propria tara, de aceea soarta lui Andrei in Rusia a fost foarte grea. Dupa plecarea lui in strainatate, ne-au sosit multe scrisori - cele mai multe erau despre Calauza, ultimul sau film facut in patrie. Scrisorile erau extraordinare, oamenii i se adresau, intr-adevar, ca unui invatator, ca unui indrumator spiritual.
- Un fenomen tipic pentru supravietuirea spirituala prin cultura in regimurile totalitare.
- Da, pentru ca atunci nu aveam nici un fel de repere. Mitul socialist, comunist se consumase, lumea nu mai avea nevoie de el, s-a dezumflat ca un balon, din care n-a ramas decat o coaja jalnica, de care nimeni nu mai avea nevoie. De aceea, filmele lui Andrei erau foarte necesare. Primeam foarte multe scrisori. Un tanar invalid povestea cum voise sa-si puna capat zilelor, pentru ca nu vedea in viata nici o perspectiva, mai ales pentru el insusi; acest tanar i-a multumit lui Andrei ca i-a dat speranta, ca i-a dat ideea sacrificiului de sine, nadejdea in Dumnezeu, credinta. Astfel de scrisori erau foarte multe. De aceea, cred ca "mitul", in sensul pozitiv al cuvantului, era benefic.
- Sa revenim la modul de receptare in patrie a operei lui Andrei in ultimii ani din viata regizorului.
- Atitudinea fata de Andrei Tarkovski s-a schimbat foarte mult si in Rusia. Intr-o anumita perioada, dupa o lunga tacere, numele lui s-a intors in patrie; era cam cu un an inainte de moartea lui, cand boala sa devenise public cunoscuta si cand, prin eforturile Marinei Vladi, fiului sau Andrei i s-a permis sa iasa din tara ca ca-si vada tatal. Filmele lui au reinceput deodata sa circule, s-au intors in patrie - desigur, multumita celor ce stateau atunci la carma cinematografiei sovietice, Elem Klimov si Smirnov. Datorita unei tendinte generale de deschidere, manifestate atunci la nivelul conducerii, s-a permis prezentarea filmelor lui Andrei. Atunci s-a nascut o colosala "moda Tarkovski". Imi aduc aminte ca, intr-un interviu cu Serghei Soloviov, acesta se plangea ca, practic, fiecare absolvent de liceu il numea ca regizor preferat pe Andrei Tarkovski. Desigur ca acest fapt nu putea sa nu-i irite pe unii functionari din cinematografie si chiar a aparut termenul de "tarkovskianism", care era, intr-un fel, jignitor pentru Andrei, intrucat era destul de impropriu: Andrei a avut foarte putini imitatori. Au existat, desigur, un Aleksandr Kaidanovski, care se declara el insusi urmas al lui Tarkovski, i-am citit chiar eu aceasta declaratie, exista Sokurov, care este uneori asimilat ucenicilor lui Tarkovski, cu toate ca este, de fapt, un regizor cu un univers de sine statator. Cu toate acestea, termenul s-a nascut. Eu cred ca el se datoreaza, pur si simplu, malitiei criticilor nostri de film, stiu ce fel de oameni sunt acestia, pe unii am incetat sa-i mai respect, ii consider pe unii un fel de… devoratori de cadavre. Nu stiu, sunt foarte dezamagita, in afara unor cazuri cu totul singulare, am ajuns sa ii privesc cu mare prudenta pe acesti oameni, pur si simplu ma tem de ei. A fost o vreme cand ei au inceput sa lucreze, intr-un fel, impotriva lui Andrei Tarkovski. A aparut un anumit stil al criticii noastre, desigur, legat de postmodernismul din literatura, care trebuia sa desfiinteze vechile canoane, sa darame vechii idoli; asa ceva a mai existat, Rusia a mai trecut prin asta dupa Revolutia Rosie, cand insusi Puskin, de pilda, era dat jos din corabia modernitatii!
Aceasta poveste l-a atins si pe tata. Tin minte ca in revista "Iskusstvo Kino" a aparut articolul unui oarecare Soloviov - desigur, nu este marele Soloviov, ci un oarecare ziarist din Leningrad : despre care se dovedise ca fusese turnator; chiar el a scris o povestire pe tema asta, manjind multa lume cu murdarii; apoi s-a cait, dar tradase deja niste oameni. Apoi a ajuns in America, dupa care a indraznit sa scrie un articol absolut respingator despre tatal nostru, poetul Arseni Tarkovski, despre care toata lumea vorbea totdeauna in termenii cei mai elogiosi. Desigur, facem cu totii greseli in viata. Dar despre Arseni Tarkovski se putea vorbi numai ca despre un om cu totul onorabil. Si, deodata, apare un astfel de articol respingator. Tendinta aceasta demolatoare s-a atins, desigur, si de Andrei. Dar aceasta perioada a trecut destul de repede, s-a risipit, absolventii de liceu au acum si alti regizori preferati, pe langa Tarkovski, li s-au schimbat si criteriile…
Dar repet, e extraordinar ca cinematograful lui Andrei continua sa traiasca. Interesul constant fata de Andrei Tarkovski, care exista pana astazi marturiseste ceva foarte semnificativ si profund. Inseamna ca, pana azi, el prezinta importanta pentru o anumita categorie de oameni.
- Sa fie o chestiune de generatie?
- Nu, nu tocmai. Vine foarte mult tineret la filmele lui Andrei. De curand, la Londra a fost proiectata "Oglinda"; la bilete a fost o coada imensa. Mai tarziu, dupa lansarea remake-ului american al filmului "Solaris", a aparut un pretext potrivit pentru a ne aminti de pelicula lui Andrei. Prietena mea Leila Alexander, care lucrase cu Andrei ca traducatoare si ca asistent de regie la "Sacrificiul", a fost invitata sa ia cuvantul la cineclubul rusesc de la Londra. Ea mi-a povestit ca venise la film un numar imens de oameni, iar expunerea ei a fost ascultata cu mult interes. Pentru pregatirea expunerii - tinuse sa se pregateasca foarte serios - a intrat intr-o librarie sa cumpere romanul "Solaris" al lui Stanislaw Lem ca sa-l reciteasca. Baietii care vindeau carti au intrebat-o de ce dorea tocmai acea carte si daca vazuse filmul. Ea le-a raspuns: "Inca nu, dar vreau sa-l vad" (se referea la filmul lui Soderberg). Baietii i-au spus: "Nu va duceti, e o porcarie. Mergeti mai bine la filmul lui Tarkovski". Cand s-a dus, totusi, sa vada remake-ul, in sala erau numai doi spectatori. Iar la "Solaris"-ul lui Andrei, care rula in aceeasi perioada, venise foarte multa lume. Asta-i Tarkovski, ce poti sa-i faci!
- Exista, desigur, remake-uri inspirate si neinspirate, care aduc ceva nou si altele care nu aduc nimic. Dar sa revenim la procesul de demistificare, pe care l-ati remarcat. Credeti ca are radacini adanci in cultura, ori este o moda care va trece repede? Considerati, sau nu ca este un proces periculos?
- Pe de o parte, este periculos. Aceasta tendinta a culturii noastre, a literaturii, din muzica usoara, din televiziune, din mass media, toata aceasta avalansa de vulgaritate si cinism care se prabuseste peste noi nu poate sa nu se rasfranga si asupra culturii majore, printre altele, asupra atitudinii fata de Tarkovski. Este ingrozitor ce se intampla, acesti cantareti sau cantarete care topaie - iertati-ma - ca niste maimute pe scena si care reusesc sa atraga atata multime de oameni, atata tineret, care ajunge sa creada ca asa este normal, ca asta inseamna arta... Desigur ca este groaznic si distrugator pentru foarte multi oameni. Pe de alta parte, insa, parafrazand titlul filmului lui Fellini, "E la nave va", in pofida a tot ce se intampla, cinematograful lui Tarkovski continua sa traiasca. Cand am fost la o retrospectiva Tarkovski in Chile, am fost miscata pana la lacrimi: organizatorii afisasera o pancarta pe care scria: "TARKOVSKI TRAIESTE!". Retrospectiva a fost organizata de tinerii chilieni si de oameni legati de Biserica. Acesti oameni minunati, care m-au emotionat atat de mult, au reusit un lucru extraordinar. Totul incepuse intr-o cafenea, in care s-au adunat cativa tineri care au hotarat sa organizeze o retrospectiva Tarkovski. Si au reusit. Au gasit bani de la Universitatea catolica si de la diverse persoane private, l-au invitat pe Rafael Llano din Spania, profesorul care se ocupa de Tarkovski si a scris despre el o carte voluminoasa si, se pare, foarte interesanta. Din pacate, peliculele lui Tarkovski se deterioreaza. Pentru retrospectiva din Chile, filmele lui au fost gasite cu mare greutate tocmai in Argentina, dar culoarea era deteriorata, pelicula de la "Sacrificiul" se aprindea mereu in timpul proiectiei.
- Din fericire, acum exista transpuneri pe DVD.
- Da, dar filmele lui Tarkovski trebuie vazute pe ecran mare, pe pelicula. Andrei vopsea uneori copacii sau rupea papadiile dintr-o poiana, toate aceste detalii minuscule erau de mare importanta pentru el, ca sa nu mai vorbim de gros-planurile actorilor si de altele. Pentru el era de mare importanta tot ce inseamna natura, natura in filmele lui este un personaj real, de pilda in "Andrei Rubliov", in "Sacrificiul". Pentru el omul si natura erau inseparabili, un tot unitar, omul traind pe fundalul naturii si in contopire cu ea... Desigur, Andrei este un artist exceptional si a avut o influenta enorma asupra cinematografului mondial.
- Dupa moartea lui Andrei Tarkovski viata dvs. publica s-a schimbat mult. Au inceput sa va caute cunoscuti si necunoscuti, sa va invite la diverse manifestari omagiale si sa va roage sa le povestiti despre fratele dvs. Cum ati reactionat emotional la aceste schimbari? Sunteti un om care nu a cautat sa ajunga, cu orice pret, in prim-planul vietii publice. Va simteati stanjenita, folosita sau considerati ca impliniti, pur si simplu, o datorie?
- Le-am primit destul de firesc, dar si cu un anumit tremur sufletesc, pentru ca Andrei nu mai era printre noi si, intr-adevar, am considerat ca este de datoria mea sa povestesc despre el celor ce veneau la mine, oamenilor care scriau carti sau articole despre el. Nu pot spune ca o faceam cu placere, imi era foarte greu pentru ca Andrei tocmai parasise aceasta viata si era foarte dureros sa vorbesc despre el, dar o faceam intru cat consideram ca este necesar, pentru el. Mai ales ca sotia lui, care era inca in viata - voi atinge un subiect destul de incomod - ducea in Franta o activitate destul de neprincipiala - ca sa ma exprim voalat - cu privire la memoria lui Andrei... Mi-e greu sa vorbesc despre asta... De aceea, ma bucuram ca oamenii veneau la mine. In primul rand, ea cunostea prea putin biografia lui Andrei: asta se poate vedea din editiile franceze ingrijite de ea, in care arborele nostru genealogic e prezentat eronat si cu totul anapoda, in care abunda datele incorecte si multe altele. De aceea, am incercat sa corectez, intr-un fel, ceea ce se putea si sa prezint familia noastra in termeni mai demni decat o facuse ea. Iertati-mi lipsa de modestie… Da, era greu. Era greu pentru ca uneori imi era aproape imposibil sa-mi retin lacrimile. Apoi au inceput sa ma invite la diferite simpozioane despre filmele lui Andrei, in strainatate, ceea ce era interesant si pentru mine, si pentru ei. Dupa moartea lui au aparut unele stranii intersectii intre vietile noastre, unele coincidente total neasteptate. Adesea paseam pe urmele fratelui meu, ceea ce ma tulbura in mod deosebit si ma impresiona, simteam ca anumite lucruri din drumurile noastre se suprapun. Eram, de pilda, in Scotia, la galeria de arta din Edinburg, unde m-a impresionat foarte mult un tablou reprezentandu-l pe Iisus Hristos, realizat de El Greco. Am ramas multa vreme in fata acestui tablou inspirat, era ceva din chipul lui Hristos care parca se pogorase asupra mea, ceva tulburator, s-a declansat un fel de dialog interior intre mine si tablou - daca il putem numi tablou, ar trebui sa-l numim, mai degraba, icoana; apoi am citit in Jurnalul lui Andrei doar doua cuvinte: Edinburg, El Greco. Am inteles ca si Andrei statuse exact in locul acela, pentru ca era singura lucrare a lui El Greco din muzeu.
- Desigur ca readucerea in memorie a filmelor lui Andrei va pune in contact cu o anume elita a lumii intelectuale.
- Da, si nu numai. De pilda, in Chile, unde am fost invitata sa vorbesc despre Andrei, m-a impresionat foarte mult intalnirea cu copiii dintr-un cartier pauper din Santiago de Chile, locuit de tribul mapucho. Un pedagog entuziast a creat acolo o scoala tehnica pentru baieti, pentru ca acei copii sa poata primi o educatie si o meserie. Ne-au dus in acel groaznic cartier de periferie, ticsit de bidonville-uri, cu dese incendii, epidemii. Evident ca nimeni din scoala nu auzise despre Tarkovski, cum nimeni nu auzise de o tara numita URSS si de Rusia. Dar copiii acestia de 9 si 10 ani mi-au pus niste intrebari extraordinare. M-au intrebat care e filmul meu preferat, apoi un baiat a ridicat mana si a zis: "Probabil ca sunt foarte triste filmele fratelui dvs." (rade: Cred ca, privind fizionomia mea de atunci, au tras aceasta concluzie). Inainte vizitasem o scoala ruseasca din Chile, unde era cu totul alta atmosfera, nimanui nu-i pasa de nimic, erau complet apatici. Diferenta era colosala, era ceva mistic...
- Spuneti ca a vorbi lumii despre Andrei este pentru dvs. o datorie. O datorie deloc usoara, pentru ca se atinge de lucruri foarte intime din viata dvs., tocmai pentru ca l-ati iubit foarte mult si va este atat de apropiat.
- Desigur, este de datoria mea sa vorbesc despre Andrei, sa-l fac cunoscut, daca pot spune asa, dar este o sarcina anevoioasa, pentru ca Andrei nu mai este. Pot spune ca Andrei, plecand din viata aceasta, mi-a descoperit lumea. (Uneori ma fulgera gandul ca unii ar putea considera ca, din-tr-un anumit punct de vedere, incerc sa-l inlocuiesc, ceea ce nu se poate, el este unic, ma refer la personalitatea lui creatoare). Adesea imi incepeam expunerile spunand ca in locul meu ar fi trebuit sa stea Andrei si sa vorbeasca despre filmele sale. Dar, cu toate acestea, ceea ce fac cred ca este necesar pentru oamenii care vin la filmele lui, mai ales pentru straini, care nu cunosc istoria Rusiei si nu inteleg multe lucruri din opera lui Andrei. Uneori, dupa spectacol, trebuie sa le explic (mai ales in cazul Oglinzii) ce cadre documentare au fost incluse in film si la ce momente istorice se refera. De pilda, secventa de pe insula Domanski. Imi amintesc cand Andrei imi povestise ca fusese cutremurat de aceasta cine-cronica, in care soldatii stau cu spatele la multime si asteapta ca in orice clipa sa li se infiga in spate un pumnal sau o baioneta... Tin minte prim-planul unui soldat, chipul sau prelung, Andrei a ales sa foloseasca exact aceasta cronica in filmul sau. Este adevarat ca, in acelasi timp, traiesc si un sentiment de satisfactie, in nici un caz de orgoliu - ce motiv de mandrie poate fi aici?! - ci de multumire, pentru ca oamenii primesc o anumita incarcatura energetica, pe care Andrei se straduise sa le-o transmita si reusesc sa patrunda mai profund in creatia lui.
- In 1999 ati publicat o carte despre intreaga dvs. familie, numita Cioburile oglinzii, in curs de traducere in Romania, in care ati incercat sa elucidati asa-numitul "fenomen Tarkovski", vazut pe parcursul mai multor generatii. Cartea dvs. a avut un succes rasunator si este un material indispensabil pentru orice viitoare exegeza tarkovskiana. De ce insa asa de tarziu?
- Tarziu?! Sincera sa fiu, am inceput sa o scriu cu totul intamplator. Este adevarat, ma gandisem sa scriu o carte ampla despre familia Tarkovski, un fel de biografie stiintifica cuprinzand toate cele trei generatii: bunicul Aleksandr Karlovici (animator al miscarii muncitoresti din Ucraina, de cateva ori arestat, publicist in diverse gazete revolutionare, ales de mai multe ori in Duma orasului Elisavetgrad), tatal (poetul Arseni Aleksandrovici) si fiul (regizorul Andrei Arsenievici). M-am pregatit foarte mult pentru aceasta lucrare, am calatorit in orasele care aveau legatura cu istoria familiei noastre, am lucrat foarte mult in arhive, unde am fost ajutata de multi oameni binevoitori. Nu stiu daca ati simtit sau nu acest lucru, dar in spatele cartii se afla un imens travaliu arhivistic. S-a adunat o mare cantitate de material. Dar nu mi-a iesit o astfel de carte, un amplu studiu biografic sau un roman-fluviu de tip frantuzesc. Lucrurile s-au petrecut altfel. S-a intamplat odata sa ma imbolnavesc si atunci mi-a venit inspiratia, atunci am scris prima povestire. Era prin 1992. Apoi, treptat, povestire dupa povestire, a inceput sa curga totul de la sine. Erau fragmente de amintiri, descrise, desigur, la nivel subiectiv, fragmente de memorie. Era un proces destul de chinuitor, intru cat era legat de mama, care murise nu demult - trecusera ceva ani, dar pentru mine pare intotdeauna ca ieri - si de tata, care murise si el de curand, in 1989. Am avut multe dificultati in toti acesti ani, inclusiv de natura morala. Am suferit si tradari, de pilda cand persoane neavizate au umblat fara stiinta mea in arhiva familiei, pentru a publica te miri ce extrase de prin scrisori de demult.
- Va ocupati si de ingrijirea volumelor de versuri ale tatalui dvs., Arseni Tarkovski.
- Da. Era foarte important pentru mine sa lamuresc anumite momente concrete din opera tatei, de pilda sa elucidez cui ii erau dedicate anumite poezii, pentru ca initialele dedicatiilor nu corespundeau persoanelor reale carora le erau adresate. Erau niste lucruri pe care, in afara mea, nu le putea face nimeni, nici eu nu le stiusem, pana cand nu m-am adancit in opera tatei si am studiat-o cu mare atentie. Astfel am inteles ca au existat conflicte intre admiratoarele carora le erau inchinate anumite poezii, care au creat in mod voit confuzii in privinta dedicatiilor, schimband astfel si o parte a biografiei poetului, inclusiv a biografiei artistice. Aceste dedicatii au fost o chestiune foarte importanta pe care a trebuit s-o lamuresc. Dar am reusit si sunt foarte multumita, pentru ca nimeni altcineva n-ar fi facut-o.
- Dar poate ca tatal dvs., pur si simplu, n-ar fi vrut sa se stie cui erau adresate?
- Nu este chiar asa. De pilda, sunt unele situatii de tip politist, cand apar trei pagini rupte din manuscrisul de poezii al tatei, tata fiind un om foarte ordonat. Am simtit ca este foarte important sa elucidez aceste cazuri.
- In autobiografia subiectiva din Oglinda, Andrei ii confera un loc cu totul aparte, de-a dreptul sacrosant, mamei, ca centru gravitational al unei familii socialmente destramate, dar legate in continuare cu tainice legaturi invizibile. Care a fost influenta mamei in viata dvs.?
- Stiti, am trait intr-o familie cu totul deosebita, cu asa o mama, cu asa un tata - chiar daca tata traia separat, ne vedeam des, contactele erau foarte stranse si ne iubeam foarte mult. Pentru mine, mama era scutul care ma apara de lumea inconjuratoare, cu influentele ei nefaste, de oamenii rauvoitori.
- Cand erati copil, desigur...
- Nu, chiar si cand m-am facut mare. Multa vreme am trait intr-o lume ideala, a unor raporturi umane ideale. Asta nu inseamna ca nu ne certam niciodata, mama avea un caracter ferm, era destul de autoritara, asa ca uneori ne si certam, cel mai adesea din fleacuri, dar ne impacam foarte repede. Ea era totul pentru mine, in viata mea. Cand mama nu a mai fost, toata aceasta haita - tineti minte tablourile medievale in care sunt reprezentate viciile omenesti? - toate aceste vicii personificate s-au napustit asupra mea, ca o haita de caini fiorosi. Toti acesti oameni, care inainte nu indrazneau sa ridice capul si sa faca fel de fel de josnicii, acum au considerat ca o pot face...
- Cum va amintiti relatia dvs. cu Andrei?
- Da, Andrei, fratele meu mult iubit... Aveam o iubire deosebita pentru el, ca iubirea dintre fratii gemeni, inseparabili. Il iubeam foarte mult inca din frageda copilarie. Am gasit in scrisorile mamei catre tata aceste randuri: "Andrei s-a dus la scaldat, iar Marinka alearga pe mal si tipa in urma lui: Arei! Arei!. Aveam mai putin de doi ani si tocmai incepusem sa vorbesc. Andrei se ducea la scaldat iar eu, in limba mea copilareasca, tipam speriata dupa el, ca o closca ingrozita sa nu-si piarda puii". Cand ne-am facut ceva mai mari, mama ne-a lasat la tara in grija unei prietene, scriitoarea Natalia Baranskaia, un om extraordinar si o scriitoare de exceptie; imi amintesc cum Natalia Vladimirovna pleca seara ingrijorata sa-l caute pe Andrei, care intarzia sa vina acasa, iar eu fugeam in urma ei: "Dar n-o sa-l certati? Nu-i asa ca n-o sa-l certati?". Era o iubire deosebita, dar nu pot spune ca era intru totul reciproca, Andrei era un tip creativ si chiar scrisese undeva ca ne iubeste pe toti, dar cu o ciudata iubire pasiva. El nu era un om ca toti ceilalti. De obicei, cred ca acest atasament fata de rude nu este propriu oamenilor pasionati, de geniu, acestea sunt sentimente, sa nu le spunem burgheze dar, oricum, mai inguste, nu-i asa? Dar poate ca n-am dreptate, poate ca si oamenii mari isi iubesc rudele, Tolstoi isi iubea mult sora si-o vizita adesea la manastire.
- Ca frati, temperamental erati oarecum complementari. Dupa cum povestiti in cartea dvs., in copilarie erati foarte tacuta, Andrei insa, era o vijelie, gata mereu de nazbatiile cele mai neasteptate. Si, desigur, sora mai mica il admira pe fratele mai mare...
- Da, exista un fel de... n-as putea spune cult, mama era un om inteligent si nu incuraja astfel de culturi, dar un cult neoficial totusi exista.
Fragmente din cartea "De vorba cu Marina Tarkovskaia", Editura Arca Invierii, Bucuresti, cu adaptarile si adaugirile autoarei.
